Sunt la sat împreună cu părinţii mei, şi deşi de multe ori această călătorie îmi displace, pot spune că azi chiar m-am distrat. Pentru că în 06 ianuarie pe aici pe la noi, la fel ca în toată ţara, se sărbătoreşte Botezul Domnului şi este obiceiul ca în această perioadă preotul de la parohia la care aparţii, să vină şi să sfinţească casa. În oraş este simplu (cel puţin la noi): l-am sunat pe părinte, a venit la ora stabilită şi toată lumea a fost fericită. Aici însă, la sat, este ceva mai complicat pentru că există o singură biserică şi un singur preot cu doi cantori care umblă din casă în casă să sfinţească locul. Şi pentru că este un eveniment destul de important pentru fiecare în parte, toţi se pregătesc cu un cozonac, un păhărel de pălincă, un vin şi îi servesc pe cei care le vor aduce binele în casă. Teoretic acest proces ar trebui încheiat într-o zi pentru că sunt aproximativ 80 de case creştin-ortodoxe în sat care îi primesc pe *colindători*, dar la fiecare ei se opresc și stau de vorbă, beau o cafea sau ceva menționat mai sus, deci tot procesul dureză cam două zile în loc de una.
Așa ca, noi ca niște creștini consacrați ce suntem, am venit cu o zi înainte aici, am făcut curat, am reparat ce a fost de reparat, am preagătit toate cele de trebuință și ne-am culcat cu gândul că trebuie să ne trezim devreme pentru că, bunicul meu care este cantor și merge cu în fiecare an *cu Iordanul* ne-a spus că vor ajunge la noi pe la ora 9 dimineața, deci trebuia să fim pregătiți. Cu chiu cu vai, ne-am tezit la ora 7, ne-am ajitat să termiăm ordinea, să pregătim colacul, cafeaua și camerele. În sfârșit, ne-am așezat cu toții la o cafea și am așteptat...și am așteptat...și am aștepat...cam vreo 2 ore. Cei trei *crai de la răsărit* au cutezat să vină pe la ora 11 și să stea cam 10 minute. A fost comic, dar totodată profund. Am primit de la părinte un fir de busuioc sfințit pe care trebuie să mi-l pun la noapte sub pernă că se spune că îmi voi visa alesul. Sunt curioasă dacă funcționează. Mama a robotit ieri toată ziua, le fel și azi diminieață și acum e cam rupă.
După acest episod, comic dacă mă întrebi pe mine, am mers cu tata la bunica, adică la mama lui. Pe ulicioară m-a lăsat să conduc eu (atâta l-am stresat astă vară, până când a cedat și m-a învățat chestiile elementare despre mașină și condus), ceea ce mi-a făcut ziua și mai bună. Înainte să plecăm de acasă, am primit un SMS cum că aș fi câștigat 50.000 RON, dar pe parcursul zilei s-a dovedi a fi o țeapă mare cât casa. Ajunsă la bunica, tata mi-a spus că se întoarce la cealaltă casă să facă nu știu ce, dar că se va întoarce într-o oră.
Trebuie neaparat să-ți explic cum stă treaba cu satul meu și cu bunicii mei. Mama și tata sunt născuți în același sat la diferență de doi ani. S-au cunoscut de mici, au copilărit îmrepună, dar mama a făcut liceul la Salonta, iar tata la Oradea. Sinceră să fiu nu știu când a început idila lor concret pentru că niciodată nu am întrebat concret. Oricum, cert este că au plecat împreună la facultate la Timișoara. Nici din acea perioadă nu știu prea multe, dar într-o zi o să aflu, poate chiar mâine (o rog pe bunica să-mi povestească). În ^89 s-au căsătorit, iar în 1995 m-am născut eu. De atunci în fiecare an, în fiecare vară, iarnă și de multe ori și în weekend-uri venim aici. Noi locuim la părinții mamei, mai exact la tatăl ei, bunicul meu, pentru că bunica a murit prin ^97 de cancer și de atunci mama și-a asumat rolul de femeie aici în casă, deși mai are o soră mai mare, care vine din an în paști aici. De obicei când venim aici facem curățenie, pentru că așa cum ziceam bunicul este singur și crede-mă nu este cel mai ordonat și curat om din lume.
Bunicii din partea tatălui locuiesc cu fratele și familia lui, adică cu unchiul, mătușa și verișorul meu. Nu stăm niciodată acolo, mă refer peste noapte, ci mereu dormim la bunicul din partea mamei, dar eu petrec cea mai mare parte a zilei acolo pentru că acolo simt că este nevoie de mine.
Satul despre care îți vorbesc, este prima localitate din județul Bihor, cum vi din spre Arad spre Oradea, însă pe drumul de Ineu, NU de Salonta. Este un sătuc cu aproximativ 250 de locuitori, aliniat de alugul unui drum tapetat cu o tentativă de asfalt (cândva era asfalt *serios* dar de când au început lucrările de canalizare și de apă curentă arată ca și cum ar fi după al doilea război mondial). La mijlocul distanței dintre cele doua capete, este sitaută biserica, proaspăt renovată. Aceasta este atestată încă din secolul XIX, fiind construită în stil gotic. Îmi place locul acesta, dar totodată îl urăsc pentru că sunt forțată să vin aici, chiar și când nu vreau. De multe ori, mai ales când eram mică, mă plicitseam și vroiam să merg acasă, la Timișoara, dar acum, nu de mult timp, am înteles că și aici este casa mea. De fiecare dată când vin aici, primesc bani de la bunici, ceea ce uneori mi se pare un fel de mită.
Dar să revin la ziua de azi. Așa cum îți ziceam, am rămas la bunica. Ea era doar cu verișorul meu acasă, unchiul și mătușa mea fiind la servici, iar bunicul cu Iordanul. Nu prea am avut chef de nimic și vroiam să merg dincolo, dar am rămas totuși cu speranța că tata se va întoarce repede. Bunică-mea măcina osânză, pentru că mama o însărcinase să ne facă haioșe (preparate de patiserie ca și Fornetti, dar făcute în casă și umplute cu gem de prune). Bineînteles că bucătăria toată unsă, focul aproape se stingea, lemne crăpate nu mai erau și era o mizerie monstroasă. Să nu înțelegi greșit, bunica mea este o persoană foarte harnică, dar pur și simplu azi s-a mișcat cu încetinitorul, cum o face de ceva vreme încoace. Cred că vârsta își spune cuvântul înce, încet. Verișorul meu, Alin, care are 10 ani, se juca pe PC. Deși nu aveam chef de nimic, m-am hotărât să pun lucrurile în mișcare și am făcut nițică ordine, am măturat, am ațâțat focurile și (partea mea preferată) am crăpat lemne. Doamne, nici nu știi ce fain e să crapi lemne. Pur și simplu m-am descărcat pe lemne: toate gândurile rele, frământările și absolut toată furia am consumat-o pe acele lovituri de topor. Nu că eram eu cine știe ce furioasă, dar am și eu ale mele. Nu vreau să mă laud, dar focul care l-am făcut în coptoriște (cuv. ardelenesc pentru bucătărie) a fost beton. Pentru că bunica terminase de măcinat osânza, s-a apucat de aluatul pentru haioșe și eu am primit misiunea de a amesteca osânză cu făină, un lucru care mi-a hidratat mâinile. Am terminat de frământat cele două ingrediente și m-am pus să curăț cartofi pentru mâncarea de cartofi cu carne, lângă sobă. Nu a trecut mult, până obrazul stâng mi s-a înfierbântat, dar era o căldură plăcută.

În sobă focul ardea cu putere și pocănitul plăcut al lemnului îmi gâdila auzul. Mi-au trecut sute de gânduri, imagini și închipuiri prin cap într-un timp relativ scurt. Am observat, curățind cartofi acolo lângă foc, că poza pe care o lipisem eu cu bandă izolatoare pe fioc (dulap) încă era acolo. Este o fotografia de la banchet cu Flavius și cu mine, de atunci când am dansat, mai exact poza de la final. Am stat, am oftat și mi-am adus aminte că îmi e dor de tine. Iar mi-au trecut sute de gânduri prin cap. M-am plictisit de curățat cartofi, așa că i-am predat ștfeta bunicii care a fost fericită să o preia. Eu m-am întins pe canapeaua veche și scorojită din fața sobei cu picioarele la căldurică și capul la geam și am adormit ascultând cântecul vesel al focului. Am avut un somn odihnitor, dar nu foarte adânc pentru că am auzit cam fiecare mișcare din jurul meu. Când m-am trezit, haioșele, 80 la număr erau gata. În cameră plutea un miros plăcut așa că nu am ezitat și m-am înfipt la bunătățiile la care am cotribuit și eu.
